Şi când pianul era prăfuit de tăcere, scaunele goale ale unui amfiteatru lipsit de viaţă încă mai aduceau aminte de noaptea goală a ultimului rămas bun. Nimic nu părea să inspire mişcare, totul era static, vechi şi uitat de oameni, de parcă aici timpul a stat în loc şi universul şi-a pierdut materia inutil în încercarea de a crea ceva divin. O linişte apăsătoare care aduce mai multe răspunsuri decât o noapte de beţie şi amăgire. Într-o lume în care toţi oamenii se consideră proprii zei, toţi egocentrişti, absorbiţi de propriul moment de deziluzie. Ce se mai poate spune?
Linişte! Spectacolul e gata să înceapă...