Când mă gândesc la ea, secundele ajung să se blocheze şi să dispară fără nici o ameninţare asupra lumii mele fizice. Singurul detaliu important al zilei respective ajunge să fie doar întrebarea. Am reuşit să o fac fericită azi ?!. Universul meu ajunge să fie captat de unde invisible, şi ca un radio de la o dacie veche, nu funcţionează decât două, trei canale care nici ele nu sunt importante... Şi mă văd cuprins de o dependentă orgasmică, simt nevoia să studiez fiecare părticică a corpului ei, să îi memorez nu doar chipul, ci să aprofundez părţi indescifrabile de cei din jur, dar pline de semnificaţii pentru mine şi ajung să zâmbesc când îi descopăr particularităţi specifice numai ei.
La sfârşitul zilei când procesez ce se întâmplă în jurul meu, realizez că cel mai important eveniment al zilei respective este ea, când secundele se pierd într-un spaţiu divizat în alegeri probabile şi alegeri invariabile, singura constantă importantă rămâne: Am reuşit azi să o fac să zâmbească?!