Azi nu am chef, îmi pierd cuvintele în părul ei şi mă desprind de ridicolul vieţii şi îmi captez vibraţiile fizice pe vârful buzelor şi îi sărut tâmplelor şi o privesc în timp ce doarme şi îmi repet că totul e mai frumos de când e ea lângă mine.
Şi îmi aprind şi ultima ţigară pe seară asta, în timp ce muzica răsună în difuzoarele căştilor.
Dispar din cadru încet, încet încercând să nu par dependent de oameni. Încerc să înţeleg dacă e bine să mă revolt asupra anumitor bullshituri sau e mai bine să mă conformez.
Unde anume s-a rupt firul copilăriei şi am devenit murdari, de prea mult praf, de prea multă transpiraţie.
Când am uitat că nu avem nevoie de aparenţe pentru a face parte din ceva.
Unde se opreşte etichetarea şi unde începe simţul realităţii?
Ca un spot publicitar care ne arată ce ar trebui să cumpărăm şi ce ar trebui să gândim. Lumea se învârte în jurul propriului egoism şi ajungem înguşti, ajungem atât de mici, încât ca nişte furnici ne cărăm greutăţile deasupra capului şi mă întreb când am tăcut prima dată când ar fi trebuit să vorbim.
Internetul ar fi trebuit să ne elibereze, dar eram mai liberi când nu aveam decât o pereche de adidaşi ieftini cu care jucam şi football, mergeam şi la şcoală şi fugeam ca nebuni pe stradă să ajungem la orele de romană şi matematică.
Ne degradăm treptat şi ajungem nişte frustraţi.
Cine o fi de vină?