Suntem peste tot, ca o boală ne răspândim şi atacăm din cele mai necunoscute locuri. Suntem ultimii războinici ale unei generaţii pe moarte. Suntem generaţia X. Suntem cei care manipulăm din umbră şi controlăm puterea. Chiar credeaţi că există libertatea de exprimare. Chiar credeţi că puteţi să vă schimbaţi destinul. Noi deţinem adevărul suprem. Însă suntem o generaţie pe moarte. Nici măcar un individ nu se ridică la anumite standarde.
Suntem ocrotitori omenirii, deschizi televizorul, deschizi ziarul şi nu o să ne găseşti acolo. Suntem cei care locuim lângă tine. Şi îţi facem viaţa mizeră. Îţi ascundem adevărul ca să ai o şansă la fericire. Lumea nu poate să fie fericită. Lumea e infectă şi noi căutăm un remediu. Încercăm să o vindecăm şi să o ţinem sub carantină. Nu suntem un cult. Nu suntem o religie. Suntem ultimi rămaşi care văd lucrurile aşa cum sunt. Vedem peste aberaţiile de zi cu zi. Vedem peste cercurile vicioase de putere. Nu încercam să cucerim planeta. Încercăm să găsim un sens, să găsim o cale.
Suntem cei care am ajuns în cel mai decadent punct al existenţei, suntem cei care am suferit enorm din cauza celorlalţi, suntem cei care am simţit sărăcia, foametea, disperarea. Şi când am ajuns în cel mai cumplit şi înfiorător punct al condiţiei noastre, nu am înnebunit, nu ne-am sinucis.
Ne-am revoltat, am luat totul de la zero şi ne-am ridicat deasupra suferinţei. Am deschis ochii şi acolo am găsit răspunsurile de care aveam nevoie. În acel punct, am ieşit în afara societăţii, în afara condiţiei de om şi animal. Şi am spus de azi nu, de azi nu am să mai închid ochii, nu am să mai fiu manipulat. De azi totul trebuie să se schimbe. Omenirea e o boală şi noi suntem remediul.
Nu suntem o organizatiea€¦ Însă când ne priveşti în ochi simţi o frică, simţi o slăbiciune în tine şi te întrebi ce e în neregulă cu tine. Numai dacă ai şti, dacă ai putea să te vezi prin ochii noştri, ai înţelege.
Nu îţi vrem răul, nu îţi vrem binele. Vrem doar să îţi foloseşti mintea şi să vezi şi să înţelegi. Nimic nu se învârte în jurul tău. Poţi să ai toţi bani, toată influenţa din lume şi tot să fii atât de putret pe interior şi pierdut în nişte concepţii care nu te ajută la absolut nimic. Poţi să te consideri Dumnezeu din partea noastră. Însă noi suntem cei care te manipulează în încercarea de a salva decenţa din spatele unei potenţialităţi. Încercam să demascăm puritani.
Suntem prima line şi ultima linie a unei armate ce îşi pierde generalii de la o luptă la alta.
Suntem liberi.
Suntem adepţii unei non-religii şi acesta este manifestul nostru. În situaţii limite este nevoie de soluţii şi decizii critice. Azi e ziua când am declarat război. Azi e ziua când totul se va schimba.
Tot ce trebuie să ştii este că nimeni nu este în siguranţă. Nici şefi de stat, nici oameni ai străzii. Venim pentru toţi. Şi nu o să ne simţiţi prezenţa, nu o să luptăm cu arme de foc, luptăm cu mintea.
Luptăm un război modern. Pregătiţi-vă pentru că tot ce ştiaţi o să uitaţi. Nimic nu are valoare absolută. Adevărul nu e alb sau negru, sau cu nuanţe de gri. Atât vă spun, pregătiţi-vă.
Ca într-un coşmar, deschidem ochii şi ne amăgim că totul a fost doar un vis şi că acum totul este bine. Ne e frică să închidem ochii la loc, în deziluzia să nu visăm acelaşi lucru la nesfârşit. Garantez că orice coşmar, fie el cât de orific ar fi nu ar putea depăşi goliciunea şi singurătatea de a fi uman. De prea multe ori mă întreb dacă trăiesc în mintea mea. Dacă nu gândesc prea mult. Dacă nu ar fi mai bine să devin ignorant şi indiferent la tot ce se întâmplă. Să devin Vocea secundară, care mă influenţează şi mă agasează. Parcă încerc să mă reţin de a fi complet. O dualitate care mă sugrumă. Până la urmă sunt bun, sunt rău. Trebuie să aleg între cele două. Nu pot găsi răspunsul doar într-o voce? Şi pe cealaltă să o îngrop undeva pe marginea unui drum de pădure?
Încet alunec într-o prăpastie fără fund. Am să ajung un complex depăşit de o formulă chimică nouă.
Am nevoie să mă confesez. Nu trebuie să se termine aici. Lumea trebuie să descopere adevărul. Adevărul pe care cred că îl deţin. Sunt unul dintre ultimi ramasia€¦ Şi simţ cu fiecare gură de aer cum camera se îngustează în jurul meu. Cum pereţii devin atât de reci şi albi. Mă simt ca într-un spital. Singur, Părăsit, Bolnav. Simt cum nu pot să mă ridic. Cum caut un medicament în buzunarele de la blugi. Şi nu e acolo. Sufăr şi nu există un leac pentru ceea ce simt.
Cu toţi dorim să fim nemuritori, vrem să trăim pentru totdeauna. Însă răspunsul întotdeauna e greu. Nimic nu durează o eternitate. Şi înveţi asta în modul cel mai brutal. Orice are un terment de expirare, chiar şi oamenii, chiar şi ideile.
E o lume frustrată şi întoarsă pe dos. Nimic nu e la locul lui. Tot gunoiul se adună şi nimeni nu îşi face timp să îl arunce. Ajungem la o epuizare. Ajungem o boală. Ne autodistrugem uşor. Cu o eficientă degradantă.
Ce descoperi cu timpul e că nu găseşti un răspuns pentru toate întrebările aruncate în abisul necunoscutului. Şi chiar dacă ţi se răspunde. Niciodată nu vei şti care e răspunsul corect. Ne învârtim atât de mult în propriile concepţii şi păreri. Încât avem impresia că deţinem controlul şi că ceea ce afirmăm este un adevăr imbatabil. Ne simţim brutalizaţi când ni se răspunde cu un argument logic, solid. Şi în momentul ăla ne simţim slabi, jigniţi, ruşinaţi, dar tot nu vrem să acceptăm o opinie. Ne strângem cu dinţii de propria părere, chiar dacă ajungem să părem nişte clovni, nişte copii mici care abia acum descoperă lumea din jur. Nimic nu e ceea ce pare şi nimic nu e predeterminat.
În orice secundă al oricărui minut ai capacitatea să îţi schimbi traiectoria. Ai posibilitatea să îţi alegi punctul de origine, indiferent dacă puntul de plecare este acelaşi.