Cortina se lasă...
Spectatorii se îndreaptă către uşa masivă din lemn pe care scrie suptil " Exit"..
Se aud şuşoteli, păreri... remarci...
Actorii îşi aruncă garderoba într-un colţ şi cu paşi lenţi merg spre cafeneaua unde muzica jazz captează ecoul palid al reprezentaţiei lor târzie.
Totul pare de decor, nu se mai face diferenţa între personaje şi oamenii din viaţa reală.
Actriţele îşi ţin ţigara ca într-un rol, niciodată nu se îndepărtează de scenariu... memorează fiecare mişcare, orice râs subit, încercând parcă să se transforme în acele eroine ce iau naştere cu fiecare copie a unei noi cărţi din librăriile prea rar vizitate.
Până şi mâinile lor slabe au fost visate de un scriitor tânăr şi singuratic care visa că într-o zi oarecare o piesă de a sa va fi jucată la teatru şi că pentru o fracţiune de secundă îşi va vedea creaţia cu mâini slabe şi cu ochii mari cum se cutremură pe scenă .
I se face milă când se gândeşte că ea trebuie să treacă prin toate gândurile lui, pe care el nu le înţelegea, îi pare rău acum că în locul lui e ea.... şi încearcă să o salveze printr-un singur act.
Însă actriţa e doar o deziluzie a sa...
Şi scena o parte din fantezia sa...