Blocurile par desenate cu un creion de culoare maronie spre negru, şi eu tot ce întrevăd este un roşu stins în depărtare şi nevoia de o ţigară. Nevoia de uitare şi amăgire. Că mâine va fi mai bine. Că lumea nu e aşa de superficială şi idioată după cum mi se pare. Şi că sunt un mai bun eu, decât am fost când eram mai tânăr. În interiorul apartamentului e linişte, în exterior, în lumea de afară, lumea reală se aude liniştea serii şi câte o maşină rătăcită, cu câte un şofer care calcă acceleraţia poate un pic prea mult. Însă nu îmi pasă.. Aici mă simt în siguranţă. Simt că mai pot fugi puţin de mine... Simt că încă pot să mai susţin pereţii ce tind să cadă.