Şi prin absurditatea creată în spaţiul haotic al acestui apartament eu îmi caut ţigările şi un foc. Şi îmi repet că o zi vine şi trece. Îmi repet să mai şi zâmbesc. Mă motivez că totul ţine de mine şi că pot să iau zilele aşa cum vin. Una după alta. Una mai bună. Una mai rea, dar niciodată toate deodată... Şi în felul ăsta nu trebuie să mai fac calcule. Nu trebuie să le divid şi să le adun. Ci le şterg de pe calendar şi subliniez fiecare zi.
Blocurile sunt colorate cu un gri absent. Un gri molipsitor. Un gri indiferent de celelalte culori. Un echilibru între alb şi negru. Un spaţiu în care poţi respiră liniştit.